les chansons d’amour

filmele frantuzesti au o aroma aparte si narcotizanta prin felul colorat, poetic, si usor ireal prin care isi spun povestile, sau prin cadrele artistice si caricaturale din care se compun. ei bine, les chansons d’amour e altceva. incepe de altfel foarte ancorat in parisul de azi, cu imagini necenzurate si obiective ale orasului, si prezinta in termeni foarte simpli si normali – atat de normali incat te face sa te intrebi la inceput care-ar putea fi intriga - o relatie intre doi tineri, ismael (sarmantul louis garrel, pe care-l stiti din fabulosul the dreamers) si julie. nimic nu e grandios in povestea lor, picanteriile sexuale – cum ar fi implicarea intr-un ménage à trois - vin foarte natural, ai senzatia ca regizorul nu va profita de nici un moment pentru a imbraca emotional filmul. dar partea interesanta este ca latura sentimentala si ‘frantuzeasca’ a filmului vine prin a doua sa personalitate, si anume aceea de musical. toate personajele sunt creionate performand un cantec, cu referire subtila la cate un musical celebru, cum ar fi singing in the rain. o poveste banala poate fi un film excelentt daca e stors prin numere de magie cinematografica de toate semnificatiile posibile, asa cum niste versuri seci pot face o piesa exceptionala daca sunt puse pe acordul potrivit, in tonul care trebuie. aici in schimb perspectiva e obiectiva, e o tragedie ca oricare alta. ceea ce e frapant insa este tocmai contrastul dintre detaliile practice a modului cum cineva tine piept unei drame, si manifestarea emotionala ireala prin muzica. les chansos d’amour e o istorie a dezinhibitiilor sexuale, un portret de familie contemporana franceza, o poveste de dragoste, totul spus prin fapte si emotii, separat. de inclinat in fata performantelor actoricesti regale si a coloanei sonore transcontinetale ce pulseaza atat cat trebuie, atunci cand trebuie.

13 tzameti

13 negru este o poveste in alb si negru care se deruleaza sub semnul hazardului, desi nu neaparat despre asta e vorba. poate iti va aminti o idee de eyes wide shut, al lui stanley kubrick, dar intr-o varianta care se vrea mult mai putin mistica. de fapt, 13 negru este filmat in alb si negru nu pentru a fi categorizat drept film de arta, ci unul foarte realist. si desi replicile sunt putine, si accentul cade mai mult pe schimburile de priviri si pe suspansul construit prin coloana sonora si mai putin prin imagini, firul epic se deruleaza foarte coerent. un tanar ajunge intamplator sa participe in locul altcuiva la un soi de ruleta ruseasca adaptata, si la fel de intamplator castiga, sub semnul numaraului 13. privind prin prisma determinismului, ai zice ca lucrurile se inlantuie in mod logic, tanarul nostru sébastien parcurge etape prestabilite, si avand in vedere absenta reperelor materiale sau umane din viata lui, sa-si joace viata pe bani pare singura cale pe care ar fi putut sa o apuce; tinand cont si de faptul ca jocul propriu-zis este un soc electric pentru ratiune, finalul..poate deveni chiar irelevant. din punctul de vedere al teoriei liberului arbitru, 13 negru este ilustrarea  unui sir de intamplari extraordinare din viata unui oarecare, care si-a decis pana la un punct parcursul, si se lasa in voia norocului care in mod exceptional, il scoate la liman. dar, cum nici una din cele 2 viziuni nu exista in stare pura, am putea deduce ca personajul a fost purtator de liberul arbitru pana la un punct, din care actiunea s-a derulat conform unei ordini exterioare lui.  si daca storci din film ideea cum ca oamenii isi pot crea un sistem in care regulile sa se opuna celor morale, dar in final, reactiile lor si ceea ce le succede sa tradeze apartenenta lor intrinseca la valorile umane, pelicula poate capata valente filosofice neasteptate.  oricum ar fi, tragand linie, filmul este o realizare in fata careia ma inclin, pentru ca reuseste sa-ti hraneasca groaza fara a fi un film de groaza, ci tocmai relevand circumstante plauzibile; situatii si reactii, care desi sunt pe marginea prapastiei, n-au iesit din aria normlaului. lucru ce le face mai aproape de tine.  

running with scissors

running with scissors, bazat pe cartea lui augusten burroughs - al carui nume este pastrat pentru personajul principal din film - a aparut in 2006 fara tamtam-ul cuvenit. subiectul filmului  consta in amintirile lui augusten despre cum a scapat din lumea de nebuni in care intamplarea a facut sa se nasca si sa isi rateze adolescenta. regizorul incepe povestea in culorile electrice ale anilor ’70, ca apoi sa o continue in ceva mai trista decada optzecista. in film, fiecare personaj este ori nebun, ori o victima a nebunilor care il inconjoara. annette bening joaca aici rolul unei mame compulsiv-obsesiva care isi construieste viata in jurul certitudinii ca va deveni o poeta faimoasa. rolul pare creat special pentru ea, pentru ca  personajul ei este pus sa reactioneze in fata unor situatii care au pus-o in valoare in alte filme (vezi american beauty sau being julia), cum ar fi esecul de tip sentimental, matern sau profesional. running with scissors este de fapt un festival de caractere complexe si interesante, jucate care mai de care mai bine. dar nu faptul ca este suma istoriilor unor alienati il face un film remarcabil, ci modul in care aceste istorii de impletesc si se determina, si cum intr-un mod foarte realist dar nu inutil de tragic, personajele nu reusesc sa isi descurce in unanimitate vietile. filmul este foarte artistic, fiecare personaj aproape o metafora, si totusi, regizorul alege sa il ancoreze bine in realitate. si daca nimic din ce am zis mai sus nu va convinge, poate o descriere in cateva cuvinte will do the trick: o poveste cu nebuni spusa cu mult umor negru.

 

dead poets society

dead poets society poate fi vazut, in viziunea mea, ca o poarta catre decada filmelor motivationale. si desi prin aceasta poarta au iesit multe filme lipsite de autencitate, hey-rup-iste sau mult prea siropoase, acesta este un excelent exemplu de reusita.  realizat in ’89, el spune povestea unor elevi a caror ierarhie a valorilor este schimbata radical de un profesor de literatura. intr-un colegiu prestigios de baieti, ai carui stalpi sunt traditia, onoarea, disciplina si excelenta, john keating – jucat de robin williams intr-un prim rol din multele de acest gen care-i vin ca turnate – incearca sa ii invete pe tinerii sai discipoli sa devina liberi cugetatori, ambitie usor neortodoxa pentru mediul academic ce serveste ca scena. populat cu personaje bine definite si de consistente diferite, dead poets society urmareste in paralel aplicarea filosofiei de viata a profesorului de literatura in viata fiecaruia. oprindu-ma aici cu dezvaluirile din firul epic al filmului, tin sa precizez ca la finalul celor mai bine de 2 ore puteti vedea cum onoarea are valori diferite in functie de sistemul de referinta in care se judeca, iar excelenta este atinsa pentru unii prin imitatia impecabila a etaloanelor. de mentionat faptul ca savoarea acestei pelicule este data atat de poezia pura, cat si de umorul elegant, si de acordurile grandioase ale lui beethoven. fanii serialului house m.d. au sansa sa il vada pe interpretul personajului wilson intr-un rol foarte bun, in care vor detecta aceeasi stofa de bun prieten ca si in serialul mai sus mentionat. las o definitie lirica a adevarului, data in acest film, sa tina loc de epilog: truth’s like a blanket that always leaves your feet cold. you push it, stretch it, it’ll never be enough. you kick at it, beat it, it will never cover any of us. from the moment we enter crying to the moment we leave dying, it will cover just your head as you wail and cry and scream!

into the wild

into the wild este unul din putinele filme in care sean penn isi arata maiestria in spatele camerei si se descurca mai mult decat onorabil. incadrandu-se in categoria ‘road movies’, pelicula despre care va vorbesc este calatoria unui tanar absolvent de liceu, caruia i se intrevede un viitor stralucit la harvard, catre..nicaieri. in clasicul stil american ce exploateaza efectele pe care le au dramele de familie asupra progeniturilor, into the wild  urmareste incercarea lui christopher de a se lepada de responsabilitati si de a duce o viata de nomad, departe de cunoscuti. calatoria lui chris este structurata in mai multe parti intitulate sugestiv ‘copilarie’, adolescenta’, s.a.m.d. in mod previzibil si aproape mitic, el intalneste diverse personaje asupra carora are o oarecare influenta, finalul acestei calatorii, in care pesonajul este izolat complet de societate, fiind unul stupid de tragic, cu o umbra de trista ironie, dupa ce eroul nostru realizeaza ca fericirea este autentica numai atunci cand este impartasita, si incearca in zadar sa revina printre oameni. filmul este un cliseu, asa cum reiese si din randurile de mai sus, pentru ca poate fi povestea oricarui tanar dezorientat care incearca sa fuga de un mediu familial nociv si sa amane momentul intalnirii cu rutina aducatoare de paine si sare ce succede studiile de orice fel. o bila alba( ba chiar o pereche ) este adusa de coloana sonora – primul album solo al solistului pearl jam, eddie vedder, album cu acelasi nume ca si filmul; muzica se potriveste ca o manusa locurilor si stilului filmului, si aproape ca devine in sine un personaj. penn stie sa dozeze intensitatea momentelor vizuale si sonore, si sa scoata fum dintr-o tigara deja fumata. aparent, filmul este bazat pe fapte reale, ceea ce iarasi nu il pune intr-o lumina favorabila. regizorul a considerat ca viata tanarului merita pusa pe ecran ori pentru ca a vazut ceva mai mult la povestea lui decat a reusit sa redea, ceea ce ii stirbeste din meritele artistice, ori pentru ca a considerat important sa spuna tragedia unui individ manat de traume si temeri post-puberale, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu ii acorda prea mult credit. tragand linia, into the wild ramane un film placut dar nu spectaculos, poetic dar nu inedit.

art school confidential

 

prea putin cunoscut si prea slab cotat, art school confidential este un film subtil si sarcastic, bazat pe un scenariu original, care trece treptat si neasteptat de la reteta unui film pentru adolescenti la o comedie neagra. filmul il are ca pretext pe tanarul jerome, care merge sa urmeze cursurile unei scoli de arta din pasiunea lui pentru pictura si pentru fata din brosura acelei scoli. jerome e de fapt orice adolescent care-si tese drama in jurul artei; cat de comun este personajul se poate deduce din cliseele din care e el construit, cum ar fi faptul ca il are ca idol pe picasso sau telul lui maret de a ajunge cel mai mare pictor al secolului. incet dar sigur tanarul aspirant este deziluzionat atunci cand nu este apreciat asa cum se astepta, sau cand nu o poate cuceri pe fata de care-i place. cantitatile de tutun si alcool cresc proportional cu drama, si printr-o imprejurare inedita eroul nostru ajunge la inchisoare, context care, ca sa vezi, il propaga pe culmile gloriei. toti cei care il inconjoara pe jerome sunt artisti ratati, care se impart in 2 categorii: cei care si-au dat seama de asta si s-au resemnat, si cei care sunt in faza de negare. maestrul john malkovich, care il intruchipeaza pe profesorul tanarului nostru, face parte din a doua categorie, si aproape ca te induce in eroare cu siguranta si carisma ‘artistica’  puse in slujba aforismelor si cugetarilor sale. ce mi se pare interesant la aceasta pelicula este faptul ca, spre deosebire de filmele care iti induc o parere despre un personaj sau o intamplare prin toate smecheriile cinematice posibile, aici nu te prinzi de la primul cadru daca ai de-a face cu un alt film prost cu adolescenti sau cu o parodie, daca pur si simplu nu intelegi arta, sau nu e de inteles aici, ci de ras. filmul in sine te lamureste, si la punctul in care john malkovich isi prezinta tablourile cu triunghiuri ca revelatia ultimilor 25 de ani ai sai esti deja sigur pe cum trebuie sa abordezi filmul. concluzia care reiese din art school confidential este ceva mai serioasa decat poate parea filmul, fiind o critica directa la adresa scolilor contemporane de gen si la evaluarea artei in contextul in care doar un concurs de imprejurari scandaloase o vinde.

atonement

 bazat pe nuvela lui ian mcewan, atonement nu resuseste, contrar criticilor favorabile, sa aduca nimic nou in peisajul cinematic de gen, decat poate, in spiritul evolutiei inevitabile – si nu neaparat al progresului – o productie intr-adevar de exceptie. filmul este un regal vizual si auditiv, are cadre pe care vrei sa le fotografiezi si sa le pui in rama, are costume desavarsit lucrate, foloseste trucuri sonore precum zgomotul facut de masina de scris care se leaga coerent de faptul ca intreaga poveste este – din nou – confesiunea unei scriitoare. si ca sa inchei cu atuurile si sa ajung la ceea ce il damneaza din punctul meu de vedere, atonement pune in lumina reflectoarelor o viitoare actrita autentica, pe numele ei saoirse ronan, care reuseste sa faca dintr-o pupila de 13 ani cu diverse aptitudini si talente un credibil personaj negativ. in ultimii cativa ani, spre surpinderea mea, filme de genul pride and prejudice sau becoming jane au inregistrat succes nu numai in randul publicului cu preferinte sentimentale, dar si in cel al criticilor, lucru tolerabil acum 10-15 ani, dar destul de ciudat acum, cand paleta de oferte are pelicule inteligente si variate. ecranizari dupa diverse romane cu variatiuni pe aceeasi tema, sau biografii ale autorilor acestor romane, aceste filme nu fac din punctul meu de vedere decat sa propovaduiasca eterna iubire dupa aceleasi note utopice, naive si uzate. indraznesc sa incadrez si acest film in aceasta categorie, a carui poveste, pe scurt, este iubirea dintre doi tineri, boicotata de sora fetei in cauza – indragostita si ea de acelasi baiat – printr-o serie de siretlicuri care duc la despartirea celor 2 si in final la moartea lor in imprejuarile nefaste ale razboiului. ceea ce e inca si mai fascinant, este sentimentul de vina al copilei de 13 ani, care tine multe zeci de ani, pana cand, batrana si faimoasa pentru scrierile ei, se pocaieste la un show televizat. admit ca finalul m-a luat prin surprindere, prin faptul ca batrana recunoaste ca ne-a vandut gogosi, si ca finalul e mai putin romantic si mai mult tragic, dar incercarea ei de a-si explica acest gest prin dorinta de a le oferi celor doi, macar in fictiune, sfarsitul meritat stampileaza filmul: mediocru.

the bucket list

 

filmul obtine dinainte de a-l vedea un punctaj respectabil prin simplul fapt ca rolurile principale sunt jucate de jack nicholson si morgan freeman. am pornit de la ideea ca oricat de slabe vor fi scenariul sau regia, oricat de american filmul in sine, ma voi delecta cu jocul celor doi actori. surprize-surprize insa, filmul e foarte bun. construit circular, povestit de vocea grava si adanca a lui freeman, fara exces de sentimentalisme sau umor inutil, the bucket list e un puzzle fara piese lipsa. doi barbati la jumatatea vietii descopera ca mai au 6 luni pana sa ‘kick the bucket’ si isi atern pe o foaie toate dorintele lor nebunesti, pe care le pun in aplicare. si totusi, oricat de bun ar fi filmul, nu cred ca valoarea lui ar fi fost aceeasi cu niste actori mai mici, mai fresh, mai generatia ’00. cele 2 personaje dezvolta o relatie complementara pe care numai jack lemmon si walter matthau reuseau sa o construiasca acum ceva ani, si poate asta a fost unul din motivele pentru care filmul mi-a dat un sentiment de anii ’90, decada filmelor pur si simplu placute. la sfarsitul zilei, umorul e al englezilor, iubirea a frantuzilor, si tragedia generatoare de optimism..a americanilor.

american psycho

 

filmul mi-a fost recomandat acum cativa ani ca fiind un remake dupa psycho, al lui hitchcock( 1960 ). dupa ce l-am vazut mi-am dat seama ca cele doua nu au in comun decat un cuvant din titlu si poate faptul ca sunt un pic horror. un pic mai mult. american psycho este confesiunea unui metrosexual psihopat in contextul societatii americane al anilor ’80. de la prima secventa a felurilor de mancare estetic impecabile, filmul te poarta intr-un miraj al high-class-ului new york-ez unde inveti cum sa fii superficial cu stil. una din scenele geniale este cea in care baietii brand-uiti pana-n dinti isi etaleaza cartile de vizita in diferite tonuri de alb, imprimate intr-o maniera mai mult sau mai putin eleganta, intr-o competitie tacita a valorii lor. si totusi, lasand la o parte astfel de scene,  coloana sonora care lipseste atunci cand trebuie sau cadrele excelente, ceea ce dubleaza valoarea filmului este modul cum joaca christian bale. ironia face ca dupa ce l-a interpretat pe iisus, sa joace acest personaj care spune despre sine ca singurele sentimente pe care le nutreste sunt lacomia si dezgustul. bale stapaneste perfect fiecare spranceana ridicata, volumul vocii, rasul bolnav, secunda in care replica lui trebuie sa se incadreze in contex, trece gradat pe parcursul filmului de la control absolut auspra sa la pierderea lui totala. si ceea ce e si mai interesant e ca finalul filmului are semnul intrebarii in coada, a comis Patrick Bateman acele crime, si scapa nepedepsit pentru ca realitatea din jurul lui e compusa doar din etichete, si deci ceilalti rateaza cu gratie ceea ce chiar e real, sau totul se petrece in imaginatia lui, unde isi reprima furia de a fi dependent de aceasta realitate?