les chansons d’amour

filmele frantuzesti au o aroma aparte si narcotizanta prin felul colorat, poetic, si usor ireal prin care isi spun povestile, sau prin cadrele artistice si caricaturale din care se compun. ei bine, les chansons d’amour e altceva. incepe de altfel foarte ancorat in parisul de azi, cu imagini necenzurate si obiective ale orasului, si prezinta in termeni foarte simpli si normali – atat de normali incat te face sa te intrebi la inceput care-ar putea fi intriga - o relatie intre doi tineri, ismael (sarmantul louis garrel, pe care-l stiti din fabulosul the dreamers) si julie. nimic nu e grandios in povestea lor, picanteriile sexuale – cum ar fi implicarea intr-un ménage à trois - vin foarte natural, ai senzatia ca regizorul nu va profita de nici un moment pentru a imbraca emotional filmul. dar partea interesanta este ca latura sentimentala si ‘frantuzeasca’ a filmului vine prin a doua sa personalitate, si anume aceea de musical. toate personajele sunt creionate performand un cantec, cu referire subtila la cate un musical celebru, cum ar fi singing in the rain. o poveste banala poate fi un film excelentt daca e stors prin numere de magie cinematografica de toate semnificatiile posibile, asa cum niste versuri seci pot face o piesa exceptionala daca sunt puse pe acordul potrivit, in tonul care trebuie. aici in schimb perspectiva e obiectiva, e o tragedie ca oricare alta. ceea ce e frapant insa este tocmai contrastul dintre detaliile practice a modului cum cineva tine piept unei drame, si manifestarea emotionala ireala prin muzica. les chansos d’amour e o istorie a dezinhibitiilor sexuale, un portret de familie contemporana franceza, o poveste de dragoste, totul spus prin fapte si emotii, separat. de inclinat in fata performantelor actoricesti regale si a coloanei sonore transcontinetale ce pulseaza atat cat trebuie, atunci cand trebuie.